Viața de după deget

De curând am început să întreb oameni pe stradă, pe care nu-i cunosc, dacă au probleme pentru care caută soluții. Când aceștia aud întrebarea se uită lung, nu știu ce e cu mine, parcă aș fi din altă sferă.

Cred că oamenilor le a teamă, frică, rușine sau o combinație a celor trei, să-și recunoască problemele.

În mintea lor a recunoaște că au o problemă ar putea însemna că sunt vulnerabili, slabi.

De ce să pară slabi când poat părea perfecți și fără nici o grijă? Nu mai bine spun că nu au probleme ca să nu creadă ceilalți că ei sunt neajutorați?

Oameni buni, toți avem probleme și pe toți ne roade câte ceva într-un anumit moment. De ce ne ascundem după preș frământările și nu le dăm glas? De ce preferăm să purtăm niște măști ale falsei împliniri când știm că lucrurile nu sunt ok de fapt?

E mai convenabil să știm că ceilalți ne văd trăind o viață perfectă? Asta vrem? Să întreținem o imagine a noastră nereală?

Nu știu care e satisfacția voastră când știți că de fapt vă ascundeți în spatele unor răspunsuri scurte, seci, nevalide, prea puțin în acord cu starea pe care o trăiți.

De ce nu dați drumul gândurilor care vă blochează mintea și vă țin deoparte de liniștea pe care cu toții o căutăm? Ce-ar fi dacă am recunoaște cu adevăr când ne roade ceva?

A recunoaște că avem o problemă e până la urmă un act de asumare pe care ar trebui toți să ni-l permitem. Când ne observăm părțile slabe putem lucra la corectarea lor, putem evolua ca ființe.

Atâta timp cât rămânem în zeama noastră, aceeași ca acum 5 ani nu vom putea să acționăm într-o direcție bună și nici să contribuim la schimbarea vieții pe care o trăim.

Hai să nu mai dăm vina pe timp sau pe ceilalți. Nu e treaba lor. E treaba noastră și ne privește direct modul cum ne rezolvăm problemele.

Acum, în final, îți propun cititorule să te sondezi interior și să aflii cât de onest ești cu tine iar dacă ai probleme să lași deoparte aparențele și să faci un pas înainte.